Calcă-mă pe cap!



24.12.2004

- De ce mă strângi în pumnul tău copil frumos? Copil ca tine sunt şi eu, tu nu şti oare, ca-s mic şi eu şi că mă doare?
(râde) –Ce e băieţică te simţi gândac?
- Lângă tine, draga mea, mai ales când mă iei la mişto, mă simt ultimul gândac...
- Ce distrus eşti, te mai şi lauzi că ai făcut atâta şcoală şi tu nu şti nici măcar să scrii corect româneşte!
- Fac greşeli pentru că n-am răbdare, de cele mai multe ori, să recitesc ce am scris...
- Hai lasă, nu-ţi mai căuta justificări, mai bine recunoaşte ca eşti prost şi gata!

(o muşc de umăr, râde, ţipă şi mă împinge)
-Să recunosc că sunt prost zici, da!? (o urmăresc prin casă să o prind în braţe, nu mă lasă, fuge)

- Îţi aduci aminte când ne-am cunoscut, că îmi trimiteai poezii?
- Păi şi acum îţi mai scriu!
- Îmi mai scrii! Nu mi-ai mai scris o poezie de nu mai ţin minte de când! Urâtule!

- Eşti rea... Şi invidioasă!
- Hai că n-am vrut să-ţi zic dar acum chiar m-ai enervat, ai scris într-una din poeziile alea, în care te vroiai sensibil şi romantic "Î-mi" dezlegat!
- Nu te cred!
- Nu? Stai aşa ca ţi-o arăt, că o am p-aici, prin casă, stai puţin.(o caută, o găseşte şi mi-o arată, aşa era!)
- Păi tu nu vezi mă că e un acrostih? Am scris întâi ideea de bază, acrostihul propriu-zis şi pe urmă m-am apucat să completez versurile, d-aia a ramas aşa cu "Î" cratimă "mi" c-am vrut să-l pun în evidenţă!
- Bla, bla, bla! Tu nu ştii să scrii nici cât un copil de clasa a 7-a şi te mai dai şi mare scriitor!
Mi-era o ruşine de-mi doream să se dechidă podeaua sub mine şi să ajung la băbuţa care stă sub noi, să o rup la fugă pe scari până-n stradă, să mă pierd în mulţime, să nu mă recunoască nimeni.

- Calcă-mă pe cap! Calcă-mă pe cap!

Râde, acum câţiva ai am fost la o petrecere unde un fost coleg d-al meu, să-mbătase, se certase cu prietena şi îi mai era şi rău. Sta în picioare în faţa şifonierului deschis, cu capu' culcat într-o parte pe raftul de la şifonier, într-o poziţie tare caraghiosă şi striga cât îl ţineau bojocii: "Să mă calce cineva pe cap să nu mă mai doară! Călcaţi-mă pe cap! Călcaţi-mă pe cap ca pe un gândac! Vă rog, călcaţi-mă pe cap!"

- Ce e băieţică, ţi-e ruşine? (mă mângâie prin păr, nu raspund, sunt supărat)
- Hai nu mai fi supărat, că nu e vina ta! Aşa te-ai născut! (râde, eu îmi întorc faţa, îi dau la o parte mâna din păr)
- Nu mai vorbesc cu tine! Nu ştii să te joci frumos!
- Nu te-ai gândit niciodată că nimic din ce păţim nu e întâmplător? Uite, de exemplu faptu’ că nu-ţi înţelegi scrisu’, de frumos ce scrii, poate că înseamnă ceva, poate că cineva, acolo sus, vrea ca tu să nu mai scrii niciodată nimic! Aşa că nu forţa nota cu calculatoru’ că cine ştie ce păţeşti!

- Bine, hai că plec la heroes! Nu mai scriu nimic! Mulţumită? (acum s-a supărat, i-am promis că nu mă mai duc la Bogumil şi nici nu vreau, de fapt, sa plec dar vreau să mă roage să rămân. Nu îmi spune nimic doar mă priveşte cum mă îmbrac, gândul că s-ar putea să ştie că vreau să mă roage să rămân mă enervează la culme!)
- Pleci undeva în seara asta? (o intreb în timp ce trag geaca pe mine)
- Nu ştiu, s-ar putea. Ce-ţi pasă?
- Mă gândeam că dacă mi se ia de heroes şi-mi tună să ies prin oraş să ştiu unde te găsesc...
- Pe unde ies de obicei, nu ştiu exact acum, îţi trimit un mesaj mai târziu, după ce vorbesc cu fetele.
- Bine. (stau în uşa şi o privesc, înţeleg că n-o să-mi ceară să rămân, mă doare) Pa, vorbim mai încolo...
- Papa!

Închid uşa după mine şi plec, fără nici cea mai mică tragere de inimă, spre Bogumil.


[+/-] afişează/închide

0 comentarii: