highlander


17.02.2006


E noapte, în jurul orei 5 înainte de răsărit. Marginea oraşului Victoria, la poalele munţilor Făgăraş. Unii îşi strâng chingile rucsacilor mai bine, alţii se schimbă în haine ceva mai comode pentru drum. Îmi e frig şi lene să mă schimb. Rămân în blugi. Cel puţin până ne-nfigem în munte. Când vom da de zăpadă, am să mă echipez. Îmi pun şi parazăpezile tot atunci.

Pornim. Conu' Costică e lider. A mai fost de câteva ori p-aici. Nu păstrăm drumu’ o tăiem de-a dreptu' peste câmp, spre munte. Ţacă îmi întinde sticla cu pălincă:

- Mulţam!
- Conule?
- Nah, mersi. Bă, aveţi grijă cu ţuica aia că avem mult de mers.
- Hehe, nu-ţi fă griji.
- Treaba voastră...

N-am urcat cu grupu' ăsta niciodată până acum. Pe Alin, prietenu' Conului l-am cunoscut în refugiu' salvamont, pe Omu, cu o lună-n urmă.
Urcase singur pe-o zăpadă de-o juma' de metru, prin Hornuri, dinspre Mălăieşti, după ce a încercat câteva ore bune să urce prin Bucşoiu, unde a renunţat datorită întinderilor prea mari de gheaţă şi a lipsei pioleţilor.
Am coborât împreună şi ne-am oprit în Jack, în Bucureşti, la un rom. Am rămas amici.

- Nici nu bei, nici n-o dai mai departe, o să-ngheţe şi-o să ţi se lipească de mână sticla aia!
- Hehe, ia-o Ţacă, n-ai decât s-o bei pă toată din partea mea.
- Ce? Gata? Nu mai bei? Te-a speriat Costică. (râde)
- Mă rupe rucsacu' ăsta...
- Mie-mi spui!?
- Am doar trei ţoale, restu' alcoale şi haleu.
- Şi eu la fel mă, trei sferturi e plin cu ţuică d-aia de Argeş d-a lu' Sile. (râde cu subînţeles)

Cu câteva zile înainte, Alin ne-a invitat să facem Revelionu' cu grupul lor şi să închiriem cabana "la Turnuri" din Făgăraş pentru 3-4 zile. Suna cel mai bine dintre variantele de a petrece Revelionul pe care le aveam, prin urmare i-am mulţumit de invitaţie şi iată-ne la poalele Făgăraşului. Grup de 18 persoane, cunoscuţi jumătate, prieteni vreo 3.

Ştiam că traseul e lung, dar indiferent de negocierile pe care le purtasem şi de încercările de a încărca cât mai puţin cu putinţă, rucsacul meu avea o tonă.
Începea să se crape de ziuă. Fiorul plăcut de a revedea Făgăraşul mă furnică iar. Mândrii munţi. Munţii mei.

- Începe să plouă!
- Da. Ar trebui să ne oprim să ne punem pelerinele.
- Să mă fut! N-am mai luat şi pelerina, dracu ştia c-o să plouă, speram să ningă! Fute-m-aş în ea de vreme.
- Are Jenny, cred, mai multe. Roag-o să-ţi dea şi ţie.

Jenny avea o duzină de saci de plastic tăiaţi în diagonală, un fel de minipelerine galbene. Cu sacii ăştia în cap, înşiraţi pe potecă arătam ca un şir de gândaci galbeni, uriaşi.

- Ploaie mocănească în Făgăraş, în decembrie. Ce căcat!
- Lasă mă că pe măsură ce urcăm se face ninsoare.

După trei ore de urcat ploaia îşi păstrase acelaşi ritm, ploaie cu stropi minusculi, ca o ceaţă, groasă, păstoasă şi rece. Stratul de zăpadă e din ce în ce mai mare. Urmele celor din faţă nu mă ţin. Mă afund la fiecare pas. Mai întăi pănă la gleznă pentru ca mai apoi să mă afund în zăpada, ca un burete ud acum, pănă deasupra genunchiului. E cumplit.

- Aristide, eu mă fut în el de rucsac, îl arunc p-aici!
- Şi sus, 4 zile, ce mâncăm Ţacă?
- Dacă ajungem sus... Hai să aruncăm măcar jumate!
- Aruncă dacă simţi că nu mai poţi... Dar e păcat, te-ai luptat să cari până aici ş-acum arunci.
- Nu ziceai că să transformă-n ninsoare dacă luăm altitudine!?
- Ziceam. Nu mă mai întreba de vorbă că-mi vine să vomit dacă mai şi vorbesc.

După 5 ore ritmul nostru a scăzut îngrijorător de mult. Plouă. Ploaia ajunge adânc prin pelerină, prin polar, prin tricou, prin piele prin carne, prin suflet, în zăpadă. De ce nu m-am schimbat de blugi la poalele muntelui, de ce nu mi-am pus parazăpezile!?

Oare dacă mă întind, un pic măcar, pe spate, în zăpadă, să aţipesc 10 minute, mă voi mai trezi?
Puxi urcă încet, în urma mea. Katika e undeva înainte, nu o găsesc cu privirea. Una dintre fetele din grup plânge.
Plouă.
Au trecut 7 ore de când am intrat pe traseu. Pielea de pe degete e ca atunci când mă uită Dumnezeu în cadă. Simt că platoul e aproape. Păşesc, aşez bocancul uşor, în urma din zăpadă, cerşind în gând îndurare. Zăpada pare să fie milostivă de data asta, ridic celălalt picior, dar nu, se rupe iar, mă afund până sub coapsă.

Rămân aşa preţ de câteva minute. Oare dacă arunc rucsac, blugi, haine şi încerc să urc în pielea goală, scap? Hehe. Scot uşor un picior, îmi aşez genunchiul înainte pe zăpada fleşcăită şi rece, apoi îmi scot încet şi celălalt picior şi stau aşa, îngenunchiat în rugă pentru următoru' pas.

Am ajuns. În urma mea rămâne 2005 şi o mare de zăpadă fleşcăită. A început să ningă. Ninge liniştit, cu fulgi mari, frumoşi.

Păcat că nu-mi mai place zăpada.



[+/-] afişează/închide