Dumnezeu ne priveşte prin ochi de câine

Când nimeresc cu marginea toporului în buştean, ca acum, încheietura îmi zvâcneşte dureros. Înjur, aşez buşteanul la loc pe buturugă şi ridic din nou toporul, de data asta voi fi atent, nu voi lăsa gândurile să-mi zboare aiurea din nou.

E 1987 iarna, în curtea bunicilor mei.

Vreau să fiu un bărbat puternic când o să mă fac mare. Ştiu să sparg lemne, tataia m-a învăţat, când ridic toporul las mâna să-mi alunece spre jumătatea cozii, pentru a-l ridica mai uşor, până sus, deasupra capului, apoi îmi retrag mâna lângă cealaltă în vârful cozii, pentru a mări pârghia.

Sunete seci de lemne sparte, sunete înfundate de topor înfipt adânc în buştean care nu vrea să crape şi-ncheieturi care dor.

Câinele, Tarzan tremură la câţiva metri mai încolo, lângă mărul sălbatic unde îşi are culcuş, sub grămada de lemne.

Aveam 6-7 ani când l-am ales, dintr-o căţea de la Petre al lu’ Piţurcă, avea labele late şi era negru-n ceru’ gurii – semne că va fi un câine mare şi rău.

Un ghemotoc de blană care ma privea nedumerit şi neîncrezător, neştiind că urma să mă însoţească pe cărările copilăriei, colorându-le.

Începutul şcolii a însemnat desparţirea de lumea satului, de fapt de tot ceea ce eram. Locul unde până ieri fusese acasă acum era la ţară.

Merg numai în vizită, în vacanţe şi, rareori, Dumnica. Tarzan a crescut, nu cred că mă uitase. Ne-am schimbat amândoi, el e mare şi negru’n ceru gurii, eu am învaţat să scriu şi să vorbesc englezeşte.

Tremură acum, când eu sparg lemne. L-am gâdilat cu un an în urmă, m-a mârâit şi a-ncercat să mă muşte de picior. Uitase să se joace. M-am speriat, m-am simţit trădat şi l-am bătut cumplit. Am rupt un arac pe spinarea lui.

Tremură şi se strânge în el la fiecare sunet sec făcut de topor în buturugă.

Când am înţeles, mi s-a făcut silă de mine. Las toporul de-o parte şi mă apropii de el, încerc să-l mângâi cerându-i, din priviri, iertare.

Nu mă mai priveşte nedumerit, doar neîncrezător.