Drumul Momâilor

Am auzit acum 2 ani o poveste în cabana Curmătura despre locuri ascunse în munte, despre poieni şi refugii în care nu se poate ajunge decât cu călăuză. Credeam că o uitasem.
Am pierdut drumul, suntem intraţi adânc în munte, ultimul loc recunoscut pe hartă a fost Cabana Ascunsă (aka Refugiul Speranţelor).
Nu e prima oară când merg pe un traseu nemarcat, e prima oară când fac asta în Crai.
Forţăm drumul spre creastă, începem escalada pe-o viroagă. După două ore suntem plini de vânătăi, zgârieturi, noroi şi draci. Viroaga se termină în perete. Trebuie să ne întoarcem.

Tocmai a plouat. Stânca e alunecoasă ca gheaţa. Să cobori pe grohotiş, în condiţiile astea, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci.

- De ce pula mea aţi luat-o p-aici? (Şugăr cară un rucasc de 2 ori mai greu decât ale noastre)
- Am crezut că putem să dăm în creastă.
- Data viitoare când mai credeţi ceva, întreabaţi-mă şi pe mine, înainte s-o luaţi, de nebuni, înainte! (vocea îi tremură de nervi)

Ne întoarcem. Alte ore pierdute. Se lasă seara. Dacă n-am fi pierdut drumul ar fi trebuit sa fi ajuns demult la refugiul Ascuţit.

- Mai rău decât că am pierdut traseu' mă enervează gându' că nici măcar nu ştiu unde l-am pierdut!
- În loc să începem să urcăm, după brâul Ciorânga Mare, noi am mers înainte.
- Bine mă dar pe hartă nu e figurat nimic aici. Poteca asta, marcată cu grămăjoare de pietre, nu există pe hartă.
- Momâi se cheamă.
- Poftim?
- Grămezile astea de piatră sunt marcaje.
- Da?
- Momâi se cheamă.

Poteca se termină după un cot, brusc, pe marginea unei prăpăstii. Prin dreapta se poate căţăra peretele hăului. Încep să mă caţăr. E cumplit. Sunt numai zimţi de piatră. Bucăţi din talpa de vibram a bocancului se desprind de parca ar fi din cretă, de degete nu mai vorbesc. Imagini din copilărie iar se perindă prin faţa mea. Am avut o copilărie frumoasă. Am crescut la ţară.

- Băă! Nu te urca p-acolo.
- P-aici trebuie să fie drumu’.
- Nu e p-acolo, vino înapoi. Uite momâile pe partea aialaltă.
- Nu te cred! (îmi zice doar aşa să ma facă să renunţ)
- Să mor dacă nu-s pe partea cealaltă.

Peste hău poteca continuă, momâile răsar din loc în loc, cuminţi ca nişte fiinţe mici, din piatră.

- Ăsta e traseu profi 100%. Eu mă-ntorc, n-avem cum să trecem.
- Nu fi prost, am bătut atâta drum să ne-ntoarcem acum, plus că-i aproape noapte, nu mai ai timp s-ajungi la refugiu.
- Tu ai cracii lungi şi poţi să treci, eu şi Cătălina n-avem nici o şansă.
- Măcar încearcă!
- Ce să-ncerc mă, eşti sonat? Nu-nţelegi că n-am cum!

Cătălina se chinuie sa ajungă pe un mic platou din perete de unde să o pot ridica de cealaltă parte. A fost cu mine prin mai toţi munţii prin care-am pus picioru'. A căutat mereu să-şi depăşească limitele, ca şi acum. O urmărim cu dinţii-ncleştaţi, eu de-o parte, Şugăr de cealaltă parte a prăpăstiei. N-o putem ghida, nu vedem, e mai jos ca noi.

Se întoarce cu spatele la peretele de stâncă pentru a găsi, din priviri, un punct de sprijin. Îl găseşte, e mult prea departe. Înceacă să-l ajungă, alunecă.

Lumea se mişcă cu încetinitoru'. Bucăţi mici de stâncă se desprind din locul unde piciorul ei căutase sprijin. Cad odată cu ea, în gol. Sclipiri de pietre scumpe se reflectă din muchiile lor crude, proaspăt rupte din munte.
Privirile ni se întâlnesc pentru o fărâmă de timp. Ochii ard cu flăcări negre. E un film mut în care soarele stă să apună. Un film mut cu soare color. Roşu.