Nemira

22.06.2006

Visez, d-o vreme, cai. Cai care–mi ating, cu botul umed, vârfurile degetelor, adulmecându-mă . Cai care mă privesc de parcă ar vrea să mă-ntrebe ceva. Cai care aleargă prin păduri, peste munţi.

Sunt locuri în care basmul se împleteşte cu realitatea atât de strâns încât, atunci când le părăseşti, nu ştii ce a fost adevărat şi ce a fost doar părere. Croielile altor lumi şi legile firii noastre, împreunate în foşnet de frunze şi-n geamăt de vânt, se ţes în umbra care ne-nconjoară. Salamandre, melci albaştri, muşte, fluturi, ursoaice cu pui şi drujbe stăpânesc ţinuturile Nemirei.

Poteci neumblate se încrucişează sau se pierd printre brazi în beznă, în luptă cu hărţile şi cu acele busolelor. Pe sub vârful Şandru, curge, spre Nemira Mică, un râu de nori şi de ceţuri. Lumina, ca de neon, acoperă totul cu o strălucire mată, metalică.

Plouă peste paşii noştri. Călcăm ploaia în picioare, din nou. De ce nu s-o învăţa minte odată!? Mergem deasupra râului de nori. Curge încet, învolburat pe alocuri de vârfuri de brazi obraznici. La un zăgaz de stâncă prăvălită-n albia lui, se umflă, se ridică, se prelinge dincolo, în cascadă de abur.

Copac trăznit, ars până-n măduvă, ne povesteşte despre războiul muntelui cu cerul. Îi ascultăm şoaptele şi le luăm cu noi, într-o poză. Sufletele morţilor, înainte de a se-nălţa către stele, întârzie o vreme, în drumul lor, pe munţi, să-şi ia rămas bun de la pământul care le-a găzduit o viaţă. D’aia pe vărfuri sunt cruci. Să nu le tulburi liniştea în nici un chip! E ca şi cum ai da buzna într-o biserică şi ai începe să scotoceşti curios prin altar, în timpul slujbei.

Vrăji, rostite în graiuri uitate, ridică din pustiuri mii şi mii de gâze, de muşte şi de fluturi să poarte peste noi urgii c-am îndrăznit s-atigem crucea de argint, de pe Nemira Mare. Merg prin poienile din poveştile copliăriei mele. Oare mi le-am imaginat eu la fel ca astea sau au fost făcute după cum le-am închipuit atunci? Nu contează. Există! Poieni cu plante felurite, înalte, dese de n-ai unde să pui picioru’, mărginite de copaci bătrâni, groşi, cu coroane mari, stufoase, până-n pământ.

Privesc în urmă pentru ultima oară, port un zâmbet în gând. La revedere Nemira, munte de poveste!

Se aude foşnet, dinspre pădure. Se apropie de mine, la pas, câţiva cai. Întind mâna către unul dintre mânji. Mă adulmecă, câteva clipe, curios. Pare să mă ştie de undeva. Ne-am mai văzut.

[+/-] afişează/închide