Doline
Dacă mergi dinspre Herculane spre Valea Jiului, înainte de satul Godeanu o să vezi în dreapta nişte creste. Unul dintre vârfurile crestei respective e al lui Stan.
- Ăla o fi?
- Nu ştiu, mie mi se pare ăsta pe care suntem mai înalt.
- Ăla trebuie să fie! E mai înalt ca ăsta, nu vezi bine?
- Dă-l mă-n morţii mă-sii de vârf, hai s-o tăiem drept înainte. Ţinem creasta, avem de mers mai bine de 20Km de creastă şi tu vrei să facem ocolu pizdii.
- E cel mai înalt din Mehedinţi, dacă tot am ajuns până aici...
- Nici măcar nu ştim sigur dacă ăla e. Poate pentru că e acoperit de pădure pare mai înalt. Poate că noi am trecut deja de el şi acum ne ambiţionăm aiurea să tăiem cărări prin lastărişu’ ăsta.
- Nu mai fi căpos uită-te pe hartă că nu ţi-o cade mâna şi nu mă mai contrazice atât. Ăla din faţa noastră e Vârful lui Stan!
- Cum arată munţii ăştia...
- Da, zicea Darty de peisaje selenare şi vegetaţie luxuriantă dar credeam că exagerează.
- Peisaje selenare. Hehe. O fi citit pe vreun site şi a reţinut expresia.
- Mamă în ce hal poa’ să pută, care te-ai stricat bă la stomac?
- Adrian a tras-o, d’aseară mă asfixiază aşa.
- Băi nene, du-te şi fă-ţi un control, ceva! Mirosul ăsta n-are cum să iasă dintr-un om sănătos!
- Unde vreţi mă să mă duc? Mergeţi înaintea mea dacă nu vă convine.
Poteca se pierde printre tulpinile copacilor. Vârful e foarte aproape însă lăstărişul înalt şi des transformă fiecare pas într-un chin. Munţii Mehedinţi sunt acoperiţi până aproape de creastă şi chiar pe creastă, în câteva locuri, de foioase. Toamna e anotimpul ideal pentru drumeţie prin aceşti munţi dacă eşti îndrăgostit de culoare.
Sus, între creste, se întind păşuni. Formele astea de relief, păşuni întinse mărginite de creste ca într-o cetate se numesc doline. Dolinele din Mehedinţi. Câte un copac bătrân, gros ca-ntr-o poveste sparge cu nuanţe de roşu, pe alocuri, verdele, stins acum, al păşunilor. Pinii negri de Banat urează drum bun ciobanilor şi turmelor care coboară spre câmpie. Ii vor aştepta în primăvară tot aici. Aici pe creste, înfipţi în cer şi în munte, în mintea câtorva turişti şi-n sufletul ciobanilor de care se despart acum.
- Oare marcajul ăsta de care ar trebui să dăm noi, dunga roşie o fi şi în realitate sau numai pe hartă?
- Eu cred că e doar pe hartă. Or fi avut ăştia de la ministerul de resort ceva bani de la vreo organizaţe internaţională pentru turism să marcheze şi să cartografieze zona, au furat banii şi au tipărit fiţuica asta de hartă ca să se justifice.
- Hehe.
- Nu mai râdeţi că e un scenariu perfect plauzibil la noi.
Cutreierăm munţii Mehedinţi de-a lungul şi de-a latul. Traversăm creste şi doline. Nu ţinem nici un marcaj şi, ce e chiar trist, nici o direcţie. Dacă cineva ar fi încercat, în mod deliberat să meargă aiurea, fără nici o noimă nu cred că ar fi reuşit mai bine decât o facem noi.
- Iar ai comis-o! Dă-o dracu de treabă că m-ai omorât cu băşinile tale, Adriane!
- Doamne, Adi mamă, ce ai mâncat de trăzneşti în halul ăsta?
- Mai lasaţi-mă-n pace, nu cred că v-ar plăcea să fiţi în locul meu.
- Ţine-le frate-n tine, sau ţi-e frică să nu te ofileşti de la otrava asta?
- Adriane, spune drept, tu ai mai fost p-aici înainte?
- Pe unde?
- P-aici, prin munţii ăştia?
- Nu, de ce?
- Mă gândeam că oi mai fi trecut p-aici, d-aia peisaju’ selenar. S-a ofilit vegetaţia pe unde ai călcat, a rămas doar stânca şi aia arsă, ca după cataclism.
- Hehe.
- Bă, stai dracu acasă nu mai umbla prin munţi că în curând or s-arate toţi la fel de selenar dacă-ţi mai vânturi mult miresmele prin lume.
- Şhhht! Vine un om cu un cal.
- Ţacă eşti sigur că e om? (Cătălina)
- ?
- Nu e urs?
Ţacă tresare şi se mai uită o dată atent (omu-i la 3-4m):
- Om e mă.(convins)
Un om uscat, cu pălarie neagră şi cu un cal alb, bătrân s-apropie de noi. E de prin partea locului. Nu seamănă a urs, ce-o fi apucat-o pe Cătălina să pună o aşa întrebare?
Mormăie "Bună ziua!" către noi şi dă să treacă mai departe. Calul îşi vede d-ale lui, nu pare să ne dea atenţie, miroase curios iarba dimprejur şi din locurile în care o găseşte mai fragedă rupe câte o muşcătură.
- Bună ziua, îi răspund, aveţi idee e vreun marcaj, bandă roşie, prin împrejurimi?
Calul se-ntoarce primu, mă priveşte atent pentru câteva secunde ca şi când ar fi ştiut despre ce-ntreb. Îşi flutură una dintre urechi încercând să gonească câteva muşte apoi începe să-şi rumege iarba liniştit de parcă şi-a uitat gându’.
- Nu, ce marcaj?
- O dungă roşie, cu alte două albe d-o parte şi de alta?
- Nu, mă băieţi, nu există aşa ceva p-aici.Cruce roşie este dacă asta căutaţi.
- Ştim de cruce roşie da nu ne trebuie, noi vrem bandă roşie.
- Nu e. Da de unde veniţi?
Ne uităm unii la alţii, ne e ruşine să-i spunem că ne-nvărtim în cercuri şi ovale, de nebuni prin munţii Mehedinţi. Nici unu nu răspunde. Omul ridică din sprâncene a aşteptare către noi.
- Din Bucureşti, răspund apoi îl întreb repede: Ajungem până se-noptează-n Herculane p-aici?
- Pe creastă nu, doar dacă o să coborâţi în Valea Cernei pe cruce roşie. Atunci da, ajungeţi.
De dimineaţă stâncile erau reci, de la răcoarea de peste noapte, dar acum au început să se-ncălzească. Nu e bine. Stau rezemat d-o stâncă în timp ce vorbesc cu localinicul. Simt stânca, s-a încălzit. Nu e bine deloc. Am auzit că viperele stau pe stânci calde să-şi încălzească sângele p-aici, prin împrejurimile Herculanelor.
- Cât o mai fi până se-noptează?
Amândoi îşi întorc, a surprindere, în acelaşi timp, capetele către mine. Afurisit cal, parcă mă-nţelege. Uscatu-şi împinge pălăria spre creştet, oftează a lucru greu şi, mai mult în şoaptă:
- Păi eu ştiu mă băieţi? Dacă nu ştiţi voi care sunteţi de la oraş... schimbă o privire cu calu care lasă să se vadă câteva fire de iarbă şi un şir de dinţi lungi şi galbeni pe care-i rânjeşte către noi.
O băşină ţapănă, rupe liniştea muntelui. N-am mai auzit şi sunt convins că n-o să mai aud una de calibrul ăsta niciodată. Am mai vorbit cu unu, cu altu şi mi-a fost greu să-i fac să înţeleagă cam despre ce e vorba. Cel mai apropiat sunet ca asemănare ca să-ţi faci idee, s-aude spre iarnă, înainte să dea ăştia drumu’ la căldură, când curăţă ţevile din blocuri. S-aude ca un muget dar metalic. Dacă până acum s-au făcut miştouri de data asta toţi am amuţit. Îl privim pe Adrian şi ne aşteptăm să înceapă să zboare prin aer de la o aşa başină cum zboară baloanele pe care le scapi din mână după ce le-ai umflat să pleznească.
- Ce căcat ai mâncat mă? Carbid!? Mai aveai umpic şi explodai. Cred că ai vreun maţ sau vreun organ, ceva rupt în tine. N-ai cum să te beşi în halul ăsta şi să rămâi om întreg.
- N-am fost eu, să-nebunesc. Calu a dat-o!
Calu bălăngăne tăcut, nevinovat şi mulţumit din coadă. Uscatu mormăie un salut şi se-ndepărtează.
Adrian e ofticat că avem îndoieli.
- Bă al dracu cal. Ce potriveală! Parcă a facut-o intenţionat.
Nu-l credem pe uscat, nici calu’ lui lui băşinos şi-o luăm iar, cum ştim noi, în cercuri, ovale şi alte forme şerpuite peste munte. Noaptea ne prinde pe creastă. Mergem la lumina frontalelor, în şir indian. Adrian merge primu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu