Casa de pensii

A plouat de dimineaţă. Acum strada e uda şi e frig. Nu foarte frig. Pe un perete, lângă o poarta verde care se deschide prin alunecare în lateral stau câteva pancarde, una sub alta.
Pe cea mai de sus dintre pancarde scrie “Ministerul de Interne al Republicii” pe cea din mijloc “Departamentul Anticorupţie”, pe cea de jos “Casa de Pensii” iar pe cea din dreapta nu se înţelege prea bine scrisu.

În ultimii patru sute de ani zidurile nu au mai fost zugravite, prin decret. La fel şi clădirile, acestea din urmă din simpatie faţă de ziduri, neexistând un decret explicit în acest sens.
La vremea lui, Decretul de Nerezugravire a Zidurilor Cetaţii a fost un act de mare încărcătură emoţională. Scopul era evident – să păstreze urmele de gloanţe, şi sloganurile proaspetei Revoluţii.

Acum însă, rostul acestei stări de degradare a zidurilor cetaţii s-a pierdut. Sloganurile au fost şterse demult de ploi iar urmele de gloanţe se confundă cu eroziunile.
Primele trei pancarde sunt proaspat vopsite şi intră în contrast cu cea de-a patra pancardă, cu cladirea şi cu zidurile.
Imediat în dreapta, cum intri, este un vizier. În el sunt înşirate sute de mii de numere şi de nume. Diverse departamente sunt orânduite pe judeţe, pe oraşe, pe comune apoi pe sate. Fiecăruia dintre ele îi corespunde un numar de telefon afişat în dreptul numelui.

Lângă vizier e un telefon. Telefonul e negru, cu butoane.
Un domn, cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă, aşteaptă cu receptorul la ureche ca cineva, la celalalt capăt, să îi răspundă.
Se pare că nimeni nu îi răspunde, închide, formează şi aşteaptă din nou. Şi iar.
Curtea instituţiei se întinde la nesfârşit înaintea picioarelor noastre. Clădirile în care se află birourile cu funcţionari abia se ghicesc în depărtare. Sunt atât de mici că pot fi confundate foarte uşor cu zidurile curţii.

Domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă tastează numarul din nou.
Dupa primii patru zeci de ani de aşteptare învăţasem toate detaliile acelei curţi nesfârşite şi goale pe de rost. Acum aproape că distingeam siluete mişcându-se prin ferestrele clădirilor din depărtare. Atunci, pentru prima oară, domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu chiar mai în vârstă m-a privit, a ridicat din umeri, a agăţat receptorul în telefon şi s-a retras un pas în stânga în aşa fel încât să pot tasta eu.

Nu a fost nevoie să mă mai uit în vizier, pe liste, am format din memorie pentru că le învăţasem pe toate pe de rost.
Am format cu teama ca nimeni nu îmi va răspunde nici mie deşi eu tastam un numar diferit. Doar primele douazeci de cifre din cele opt sute pe care le avea numarul erau la fel.
A sunat o singura dată şi cineva a răspuns: “Da?”

Curtea instituţiei a început să se micşoreze cu viteză, talpile noastre parcă sorbeau asfaltul de sub ele aducând toate lucrurile împrejuratoare mai aproape.
Pentru prima oară în tot acest timp domnul cel puţin la fel de în vârstă ca şi mine dacă nu mai în vârstă mi s-a adresat pe un ton precipitat:
“După ce terminaţi să mi-l daţi şi mie vă rog, fără să închideţi”
Mi-a suflat vorbele în ureche în aşa fel încât nu am reuşit să mai înţeleg ce anume a spus vocea din receptor înainte de a-mi închide.

Nervos ca nu i-am îndeplinit rugămintea mi-a smuls receptorul din mână.
Încerc să disting prin ferestrele clădirilor din depărtare siluete. În liniştea curţii nesfârşite se aud monoton tastele care formeaza iar şi iar acelaşi numar.
Eu aştept, politicos, să-mi vină rândul iar.