Țiganca Bătrână

Îl crescusem multă vreme cu toată dragostea de care eram capabil. Eu îl iubeam și el mă iubea, și câteodată uitam amandoi ca unul este stăpân și celălalt este supus. De fapt doar eu uitam cu desăvârșire. El doar se făcea că uită, dar păstra acea reținere discretă a slugii. În tot cazul, legătura dintre noi era puternică, închegată într-un fel care depășea diferențele de specie care ne separau.

Când l-am alungat a încercat o paletă foarte variată de trăiri. Eu am fost doar mâhnit la început, o mica depresie care m-a ținut câteva zile, iar apoi, într-o dimineață mă trezesc și starea a dispărut așa cum dispar visele urâte. Dar el, săracul...

La început a fost ușor surprins. Eu m-am întors acasă și pe el nu l-am mai primit. Apoi a crezut că e o glumă. Așa că a intrat un pic în joc. S-a făcut ca adulmecă tufișurile, s-a făcut ca pleacă, a tras cu coada ochiului spre mine...
Dar eu nu m-am uitat deloc înapoi. Atunci și-a spus "gata, ajunge cu gluma" și a venit înfipt spre poartă. A lovit-o așa cum făcea de obicei, așteptând să-i deschid. Dar nu i-am deschis. A început să latre, să-mi atragă atenția. Nu știa, săracul, ca știam foarte bine că e acolo.

Când a văzut că nu se întâmplă nimic, a stat o clipă locului, neștiind cum să reacționeze. Apoi și-a propus să aștepte, să vadă ce se întamplă de fapt. S-a culcat sprijinit de poartă, un pic supărat, un pic confuz. In orice caz, nu-i plăcea disconfortul noului culcuș.

Abia a doua zi, când m-a văzut făcându-mi rutina zilnică și ignorându-l complet și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. Mie mi-a fost foarte greu în acea primă zi. Din rutina mea zilnică facea parte și el, și încă cea mai placută parte. Dar m-am descurcat, cred, destul de bine, pentru că am reușit să-l ignor complet. Nici măcar o privire nu i-am aruncat. Îl știam și-l simțeam acolo după lătrăturile din ce în ce mai disperate.

Zilele următoare așa și le-a petrecut. Dormind ăi lătrând. La început lătra din ce în ce mai mult, până când și-a dat seama că e inutil. Dupa aia a început să latre din ce în ce mai puțin și să doarmă din ce în ce mai mult. N-a mâncat nimic și refuza în continuare să plece de lângă poartă, dar ajunsese sa nu mai latre decat dimineața, când ma vedea, și atunci o singura dată, mai mult din obisnuință decât din speranță.

După aceea a început să se împace cu noul lui trai. Dispărea câteva ore pe zi, când probabil se ducea să se hrănească. Nu m-am întrebat niciodată cu ce. Probabil cerșea prin vecini. Nu credeam că mai are instinctele să vâneze. În afară de acele câteva ore, zilele curgeau la fel. Somn și lătrături, acum aproape resemnate.

Până într-o zi când n-am mai rezistat eu.
- Câine! Am urlat la el. Nu pricepi? Pleacă! Vreau să pleci!
A schenuat ușor, a făcut câțiva pași înapoi, n-a știut cum să reacționeze. A încercat să mimeze că nu s-a întâmplat nimic, a venit alergând spre mine dând din coadă, dar l-am respins cu un gest brutal. Cred că l-am și lovit. S-a retras, speriat și confuz. Se bucura totuși că l-am băgat în seamă. După ce am intrat înapoi, el a rămas în fața porții, dând din coadă și așteptând să se întample ceva. Era bucuros, spera că orice-ar fi fost, s-a terminat.
Dar când m-am întors cu bâta a fugit speriat. Din nou, doar câțiva pași. Și-a îndurat bătaia cu stoicism, asumându-și orice vină aș fi binevoit să-i atribui. În noaptea aceea, deși somnul i-a fost mai dureros decât de obicei, și întrerupt des de durerea rănilor sângerânde, a fost fericit. Mă văzuse și îl văzusem, restabilise legătura, indiferent pe ce baze. Asta se va îndrepta în timp.

Apoi, zilele următoare, începuse să-și aștepte cu un ciudat sentiment de bucurie și mulțumire bătăile zilnice, din ce în ce mai lungi și mai dure. Era foarte slăbit, dar nu asta e motivul pentru care nu s-a resemnat niciodată cu bătaia. Mândria lui nu-l lăsa să se resemneze. Așa că a fugit, lăsând în mine un sentiment de ușurare.

A revenit după aceea de câteva ori, la intervale din ce în ce mai rare. De fiecare dată mă supăram îngrozitor și de fiecare dată îl băteam, din ce în ce mai tare. Resimțeam dureros fiecare lovitură, cu atât mai dureros cu cât știam că el se bucură că mă vede.

Apoi nu l-am mai vazut aproape un an. După un an, într-o seară, i-am auzit lătratul. A doua zi, la prânz, l-am regăsit în fața porții la exact un an după ziua aceea fatidica. Ziua în care ne simîisem bine amandoi pentru ultima data. El era fericit, dar o fericire profundă și interiorizată, mocnită, nu acel gen de fericire exuberantă care-l încerca când îi strigam "Aport". Asta mai mult ca orice altceva m-a făcut să nu mai rezist. Am încercat o stare vecină cu nebunia, o traire înfiorator de sumbră, o ura pe care n-o cunoscusem înainte și pe care nu mă cred capabil s-o mai simt vreodată.

Am luat pușca de vânătoare a tatii și l-am împușcat între ochi cerșind iertare.

Textul original îi aparține lui Bhuttu. L-am citit prima oară aici.