Scrisoare către Sim (undeva prin 2006)

Sunt de ieri, nu de azi. Azi nu ştiu cine sunt dar o să ştiu mâine, când am să privesc înapoi la cine am fost azi.

Nisipul e de azi. Nisipul e în fiecare zi de azi.

Țiganul e mort, aşa cum le stă bine ţiganilor.

L-am visat pe Dumnezeu azinoapte. E prima oară de când sunt când Îl visez pe Dumnezeu.

Se facea. (ce-mi place expresia asta "se facea") Se facea că ajunsesem la începuturile lumii, lumii ăsteia, iar Dumnezeu era ca un fel de nămol alb şi uscat care curgea din cer şi se întărea ca o pulă imensă pe nişte sârme.

Pe lângă nămolu' alb curgea din cer şi un fel de zeamă maronie, cam ca zahărul ars, aşa.

Cu zeama asta ne dădeam toţi pe faţă, în timp ce curgea din cer, ca într-un ritual păgân.

La început m-am simțit stânjenit, nelalocul meu, dar uşor, uşor, m-am obişnuit. Mi-era frică să nu mă drogheze zeama aia.

Pe drumu' către locu' ăsta (locu' era pe un varf de munte) am trecut pe lângă un fel de sate părăsite.

Satele erau miniaturale. Erau aşa de mici încat le priveam turlele bisericilor de sus şi mă gândeam: "cât or săpa ăştia ca să dea de apă".

Dumnezeu venea o data pe an aici, sub forma ploii de nămol şi zeamă. O slujitoare a templului, sau ce era locu ăla, mi-a zis ca anu' trecut Dumnezeu a venit mult mai hotarat şi mai puternic decât anu' ăsta.

Nu prea am înţeles mare lucru din visul meu. Dar înclin să cred ca cineva, acolo sus, îmi bate obrazu'.

P.S.

Dumnica în care te vei duce la biserică ia-mă şi pe mine, te rog!

Cu drag, Dan.