Baloane de săpun

Crezi tu că baloanele astea de săpun pe care mi le arați sunt drumul către nemurire?

Sclipești în luciul lor cu toată lumea care te-nconjoară. Copil, alergi și râzi spre soare și soarele                                                                                                                     îți râde înapoi.

Te fac să râzi și râzi senin. Te fac să plângi și plângi senin. Din lacrimi faci baloane de săpun și-mi spui ca-n ele este lumea toată, cu tot ce-a fost și ce va fi să fie.

Mă uit mirat și vreau să cred. Am crezut eu și-n Dumnezeu de ce n-aș crede în baloane?

În ele lumea e diforma. Sau e invers?

Îmi spui să pun piciorul pe cel mai mare dintre ele. Eu încă nu cred în baloane pe deplin, și mă tem. Chiar dacă este cel mai mare, chiar dacă nu se știe când? și cum? și de unde?. Eu tot mă tem. Dar calc pe el. Țin gura ușor întredeschisă, în așa fel încât atunci când se va sparge, zgomotul să nu mă asurzească. Și mă bucur. Mă bucur ca nu observi că țin gura ușor întredeschisă și că râzi.

De sub piciorul meu pornește un alt picior. Talpa neagră a bocancului a născut altă talpă pe partea cealaltă a balonului de săpun. Sunt atât de surprins de ființa nouă din reflexie că uit. Uit tot.

Acum merg pe balonul de săpun cu tine de mână. Și cred. Cred că primăvara e un zâmbet de copil reflectat într-un balon de săpun.

Cred ca zorile de ziuă sunt ființe însetate care fug de întunericul din urmă și vin acolo unde este rouă să-și potolească setea.

Culoarea nu e culoare. Muzica nu e muzică. Tu nu ești tu. În cel mai mare balon de săpun Balaurii Verzi nu sunt Balauri Verzi.

Dar ce sunt?

Toți și toate cele din baloanele de săpun sunt de neînțeles. Se topesc unele-ntr-altele,  se transformă și se confundă. Ceea ce era până acum o secunda acum este alceva și peste o alta secunda va fi cu totul și cu totul altceva.

Dar tu?

Eu?

Da, tu...

Eu merg cu gura ușor întredeschisă, cum ți-am spus.