Ochiul Beiului

Sunt iar un nor purtat de vant. Cascade, lacuri şi ape curgătoare trec prin mine azi. Le ascult, mi-e sufletul strans de spaima ca poate azi e ziua din coşmaruri, ziua in care n-am să le mai înţeleg limba. Ziua în care am să le fiu străin.

Merg prin ani, prin stânci, prin flori de primavara, merg prin vise de copil. Cu fiecare pas, mai pierd un gand. Timpul aleargă in oglindă. Trec ore in susur de apa neagra, se amestecă zile în petale de flori al caror nume nu il cunosc.

Florile-s creioane colorate, vantul coloreaza nisipul si apele cu ele. Lângă Lacul Dracului adorm pe nisipul albastru. Privesc prin Ochiul Beiului spre lumi ce vor sa vină. Lumi promise de vănt. Un vânt care nu se tine de cuvânt.

E liniste iar.

Sunt aici, mereu am fost aici! Zâmbesc acum… M-am temut ca nu voi fi. Credeam ca apele Nerei nu vor putea spăla scrumul sau că, dacă o vor face, nu va mai rămâne nimic.

Daca te culci pe locul in care a ars focul nu o sa iti fie frig peste noapte. In locul in care dorm acum nu a ars nici un foc, nisipul e rece. Pietre, fluturi, ploaie cu soare şi poteci de munte ma invelesc.

Nu peste tot unde gasesti cenuşă inseamna ca a ars vreun foc.

comentarii:

Anonim spunea...
octombrie 06, 2009
 

Frica de a-ti fi strain tie insusi mi se pare cel mai crud mod de a insela uneori o realitate, mai mult sau mai putin voita. Daca fac un compromis si ma condamn singura, din teama de a trai asa cum simt, cred ca asta inseamna ca eu sunt responsabila de un suflet inchis in colivie, al meu.
Imi cer scuze daca bat campii, nu vreau sa par desueta, nici sa plictisesc, pur si simplu am citit aici ceva ce m-a durut, dar in acelasi timp, a fost ca un balsam pus pe rana.E prima data cand intru pe un blog si mi-a trebuit mult curaj sa scriu ceva, dar singuratatea, adevarata singuratate, nu cea fizica, e mai tare. E adevarat ca acolo unde e cenusa nu a fost intotdeauna foc, uneori e doar cenusa, si e trist, pentru ca acolo nu a fost viata.